Jun 222011
 

 

Băncile și guvernele nu prea au învățat nimic din cea mai marecriza financiară și economică din ultimii 80 de ani. Obiceiurile proaste sunt tot acolo, riscurile au fost mutate în spatele populației și lumea stă în fața unui nou dezastru economic.

Pieţele financiare sunt mai interconectate ca niciodată. Economia a devenit una globală. Ce se întâmplă la Bruxelles are consecinţe la New York sau Beijing. Şi veştile proaste circulă repede.

 

În 2007, sistemul financiar a început să se prăbuşească, pornind de pe Wall-Street, a trecut în Europa, unde a măturat cu băncile, a forţat statele să le naţionalizeze şi s-a transformat în recesiune puternică, cu tot ceea ce înseamnă: şomaj, căderea industriei, spargerea bulei imobiliare, reducerea salariilor.

 

După o perioadă în care profiturile au fost privatizate, pierderile au fost apoi socializate.

 

Problemele care au făcut posibilă criza financiară nu au fost rezolvate. Sistemul nu s-a însănătoşit, fiind ţinut în perfuzii de marile bănci centrale, care au pompat mii de miliarde de dolari prin programele de quantitative easing şi achiziţiile de active toxice.

 

Piaţa derivatelor OTC (over the counter) este în continuare una total obscură şi a crescut la un nivel nominal de 601.000 de miliarde de dolari şi o valoare brută de piaţă de 21.148 miliarde dolari, conform datelor Băncii Reglementelor Internaţionale de la sfârşitul lui 2010, și se apropie de nivelul fatidic din 2007.

 

Lumea se află acum în pragul unui nou colaps financiar. Butonul declanşator ar putea fi o mică ţară europeană, pe locul 96 în lume ca suprafaţă.

 

Europa – criza datoriilor suverane, Grecia, default, căderea băncilor, destrămarea Zonei Euro

 

După ce au umflat sectorul public, au cheltuit peste putinţă, nu şi-au plătit taxele şi au măsluit statisticile, grecii au ajuns sub lumina reflectoarelor într-o ipostază nedorită: aceea de faliţi. Bailout-ul din mai 2010 de 110 miliarde de euro nu a fost suficient pentru a pune ţara pe picioare. Programele de austeritate au ţinut ţara în recesiune dar nu au reuşit să convingă pe nimeni.Datoria publică va ajunge la 160% din PIB în acest an şi nimeni nu ştie de unde vor fi daţi banii înapoi.

 

Dobânzile la obligaţiunile greceşti tot ating noi recorduri, la fel şi costurile cu asigurarea împotriva riscului de default (CDS). Spre exemplu, obligaţiunile cu scadenţa la 2 ani au o dobândă de IFN românesc, de 30% pe an. De la anul,Grecia ar fi trebuit să fie sănătoasă şi credibilă pentru investitorii în bonduri, potrivit primului plan de slavare. Asta nu se întâmplă – şi probabil nu se va întâmpla prea curând –, aşa că grecii au din nou nevoie de banii contribuabililor nemţi, francezi sau olandezi pentru a sta deasupra liniei de plutire.

 

Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a jucat puțin şah cu Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene, și cu Nicholas Sarkozy, președintele francez,  pe tema noului acord de finanţare. După ce a căzut serios în opţiunile electoratului german după cele trei bailouturi acordate până acum Greciei, Irlandei şi Portugaliei, partidul lui Merkel încearcă un exerciţiu de forţă prin care să oblige creditorii privaţi să accepte pierderi „voluntare”. De partea Germaniei au intrat în acest joc şi Olanda, Finlanda şi Solvacia.

 

De cealaltă parte a baricadei stau băncile. BCE nu vrea să audă de orice mişcare ce ar putea fi considerată drept default de agenţiile de rating, agenţii care au spus public că ceea ce vrea să facă Germania tocmai asta înseamnă.

 

Momentul în care pe datoria suverană a Greciei va fi lipită eticheta de defaulteste momentul în care se va aprinde fitilul sistemului financiar european şi mondial.

 

BCE nu va mai putea finanţa băncile greceşti, care sunt acum dependente de banii acordaţi pe termen scurt de instituţa europeană, la schimb cu obligaţiunile de stat. BCE nu are voie să accepte în bilanţuri bonduri cotate cu ratingul D(de la default), iar Grecia e la CCC – cel mai slab cotat stat din lume.

 

Fără finanţarea de la BCE, băncile greceşti s-ar baza doar pe banii deponenţilor. Însă, S&P avertiza recent că am putea vedea un exod al capitalurilor din Grecia, aşa că sistemul bancar grecesc ar ajunge în faliment şi lucurile nu se termină aici.

 

BCEGermania şi Franţa au expuneri foarte mari pe Grecia, ţară cu o datorie publică de 340 miliarde euro. Băncile franceze au o expunere pe datoria suverană a Greciei de 37 miliarde euro, cele nemţeşti de 25 miliarde, cele engleze de 9 miliarde, conform datelor Băncii Reglementelor Internaţionale, citate de Reuters. Expunerea totală (privată şi suverană) a băncilor europene pe Grecia era de 165 miliarde euro în T3 2010, băncile franceze având cea mai mare parte, cu 68 miliarde euro, urmate de cele germane cu 50 miliarde euro. De altfel, cele mai mari trei dintre acestea au fost puse sub observaţie de către Moody’s: BNP Paribas, SocGen şi Credit Agricole – care deţine şi Emporiki Bank. De asemenea, Germania și Franța au cele mai mari cote la BCE, fiind cele mai mari garante ale băncii, lucru care în final le face și mai vulnerabile.

 

BCE are o expunere de 194 miliarde euro pe Grecia, pe care le-a achiziționat cu 131 miliarde euro, adică 68% din preţul nominal.

 

Dacă luăm în calcul efectul de contagiune am putea ajunge la sume astronomice. Numai expunerea totală pe Irlanda este de 450 miliarde euro, din care băncile britanice au 165 miliarde euro, cele germane 150 miliarde euro, iar cele franţuzeşti 57 miliarde euro. În timp ce la BCE numai Banca Centrală a Irlandei are pasive de 145 miliarde euro – cea mai mare sumă a unei bănci centrale.

 

Deja dobânzile la obligaţiunile portugheze şi irlandeze au crescut la niveluri record (din nou). Hârtiile portughze cu scadenţa la 2 ani au ajuns la 13%, la fel şi cele irlandeze. CDS-urile au urmat tendinţa. Dacă cele două ţări nu se mai împrumută de pe pieţele internaţionale, spaniolii o fac. Dobânzile cerute la bondurile cu scadenţa la 10 ani au bătut recordul la 5,66% – lucru foarte îngrijorător în situația actuală.

 

E de reţinut că deşi încă poate să gestioneze aceste dobânzi, Spania are o datorie publică  638 miliarde euro şi probabil că nu va putea fi pus în practică un pachet financiar care să o salveze în caz de nevoie.

 

Aşa că avertismentul BCE privind pericolul unei contagiuni în cazul în care Grecia intră în incapacitate de plată este unul real. Numai că lucrurile nu pot fi rezolvate cu mai mulţi bani. Asta nu ar face decât ca Grecia să acumuleze datorii mai mari, pe care nu are cum să le plătească, şi mai multe riscuri să fie trecute din bilanţurile băncilor pe umerii contribuabililor, totul pentru a cumpăra timp.

 

Josef Akermann, şeful Deutsche Bank şi probabil cel mai influent bancher al Europei, rezumă simplu ideea: mai mulţi bani pentru bailout şi mai multă austeritate; orice ajustare a datoriei Greciei cu banii investitorilor privaţi ar fi o mare greşeală.

 

Numai că grecii au început să se împleticească în austeritate, parlamentarii PASOK au început să dezerteze şi Andreas Papandreou, care a făcut o restructurare de fațadă, e pe cale să piardă majoritatea în parlament, unde trebuie să se voteze noile tăieri bugetare, fără de care următoarea tranşă de împrumut – una vitală – nu poate fi eliberată.

 

Nu e de mirare că investitorii au început să vorbească despre “momentul Lehman Brothers al Europei”.

 

Nouriel Roubini, omul care a prevăzut criza subprime, spune că Grecia este insolventă şi că mai devreme sau mai târziu vom vedea o restructurare. Martin Feldstein, profesor de economie la Harvard şi pretendent la şefia Fed în 2006, spune că Grecia va intra în incapcatitate de plată în cele din urmă, însă momentan “politicienii încearcă să amâne inevitabilul punând banii publici unde banii privaţi nu mai vor să meargă, pentru că asta le permite creditorilor să menţină ficţiunea că valoarea de contabilitate a bondurilor greceşti pe care le deţin nu trebuie redusă. Astfel,  se evită necesitatea ca băncile să strângă mai mult capital”.

De asemenea, un om care ştie foarte bine despre ce vorbeşte, Mario Blejer, fostul şef al Băncii centrale a Argentinei în perioada în care țara a intrat în incapacitate de plată (2002), spune că “nu există soluție fără ușurarea poverii datoriei, ceea ce înseamnă, fără eufemisme, default”.

 

Această uniune de monedă şi politică monetară, dar fără politică fiscală comună ar putea să nu mai arate aşa cum o vedem acum. Şi, de data asta, am putea vedea tsunamiul trecând Atlanticul în sens invers.

 

SUA – datorie imensă, creştere economică precară


Barrack Obama a îndemnat-o pe Merkel, aflată în vizită la Casa Albă, să acţioneze rapid, astfel încât să prevină “o spirală necontrolată a defaulturilor suverane” în ţări precum Grecia, pentru e evita consecinţele “dezastruoase” asupra economiei Statelor Unite.

 

Preşedintele american ştie că economia SUA este vulnerabilă, cu o creştere economică firavă şi şomaj ridicat, iar băncile sunt în continuare sensibile la o volatilitate puternică a fluxurilor financiare. Şi în 2012 mai vin şi alegerile.

 

Băncile americane aveau o expunere de 176 miliarde dolari pe ţările PIGS la începutul anului trecut, sau 5% din expunerea totală externă. Cea mai mare cotă în bilanţurile băncilor americane o are Marea Britanie, cu 18,5% sau 521 miliarde dolari, apoi Germania şi Franţa cu 10%, respectiv 5,8%.

 

Mai e puţin şi QE2 se termină de tot în SUA. Metodele neortodoxe folosite de Fed pentru a da un impuls economiei au făcut ca bilanţurile băncii centrale să se umfle într-un ritm exploziv. Moneda nou emisă de Fed a inundat pieţele internaţionale şi, pe fondul unor recolte proaste şi a tensiunilor din Orientul Mijlociu au scumpit mâncarea şi petrolul.

 

Fed a luat în bilanţuri ipotecile unor locuințe, pe care nimeni nu le vrea, în valoare de mii de miliarde de dolari.

 

Însă, economia SUA nu merge mai bine, injecţia de lichidităţi nu pare să fi ajutat decât bursele, care au crescut spectaculos în termeni nominali din 2009 şi până acum o lună. În primul trimestru al acestui an, PIB a înregistrat o creștere anuală de 1,8%, sub așteptările generale de 2%, iar FMI a tăiat prognoza de creștere pentru 2011 de la 2,8% la 2,5%, și la 2,7% de la 2,9% pentru 2012.

 

În martie, prețurile locuințelor au ajuns la cel mai mic nivel din ultimii 8 ani și înregistrează în continuare scăderi, potrivit indicelui S&P/Case-Shiller.

 

Şomajul a crescut în mai la 9,1%, de la 9% în aprilie și de la 8,8% în martie, când era la cea mai joasă rată din ultimii 2 ani, potrivit datelor oficiale. Gallup estimează că subocuparea  forței de muncă (nr. celor care sunt șomeri sau sunt angajați cu normă parțială și caută normă întreagă) este undeva la 19%.

 

Numărul celor care depind de guvern pentru a-și procura mâncarea (faimoaselefood stamps) a ajuns la 44.587.328 în martie (14,4% din polulație), în creștere cu 11,1% față de anul trecut și cu 0,9% față de luna precedentă, conform datelor oficiale. Programul a ajuns să coste 6 miliarde dolari pe lună.

 

SUA au ajuns să aibă o datorie publică totală record de 14.334 miliarde dolari care bate spre aproape 100% din PIB (prag care nu a mai fost depășit de la Al Doilea Război Mondial). Din cifra de mai sus 9.742 miliarde dolari estedatoria deținută de public.

 

Administrația Obama nu s-a grăbit să reducă deficitul, care a înregistrat 8,82% în 2010 și va ajunge în jurul a 11% în acest an.

 

În 2007, veniturile la bugetul federal erau de 2.560 miliarde dolari și cheltuielile de 2.720 miliarde. În 2010, veniturile au fost de doar 2.160 miliarde dolari, în timp ce cheltuielile au sărit cu 1.000 de miliarde, la 3.720 miliarde. Practic statul trebuie să împrumute cam 42% din sumele cheltuite. Mai mult, pentru o creștere economică nominală de 700 miliarde de dolari, statul a cheltuit 6.100 miliarde de dolari.

 

“Nu există nicio șansă, nici în teorie, ca SUA să își plătească datoriile. Sunt uriașe. O să intre în default. Fie că fac inflație, fie prin altă metodă, tot default se cheamă”, declara recent investitorul Jim Rogers la emisiunea Hard Talk de la BBC.

 

În acest moment, Trezoreria SUA a atins limita de îndatorare impusă de Congres, prilej pentru Republicani și Democrați să facă puțin spectacol pe această temă, pentru că în scurt timp se va ajunge la un acord și SUA se vor împrumuta și mai mult.

 

“Lumea ajunge într-un punct în care trebuie să plătească pentru greșelile făcute timp de mai multe decenii”, mai spune Rogers. Întrebarea care se pune acum este dacă băncile americane pot rezista unui nou moment Lehman.

 

Japonia – cutremur, criză nucleară, recesiune, deflaţie


După un deceniu pierdut și încă unul slab, Japonia a fost lovită în acest an de un devastator cutremur cu tsunamiul aferent, care a omorât mai mult de 24.000 de oameni. Mai mult, niponii se confruntă și cu o criză nucleară aproape de calibrul Cernobâlului. Pagubele evaluate până acum se ridică la 25 mii de miliarde de yeni (312 miliarde dolari).

 

Economia a reintrat în recesiune după datele oficiale arată o contracție anuală a PIB de 3,7% în T1 și de 0,9% față de T4 2010.

 

Consumul și exporturile au avut de suferit puternic, iar alimentarea cu energie electrică a populației și industriei se face în continuare cu dificultate. Situația din Japonia a aruncat  și mai multă incertitudine pe piețele financiare.

 

Comerțul global a fost, de asemenea, afectat. Toyota, cel mai mare producător global de autovechicule, are mari probleme în a se aproviziona cu piese.

 

De asemenea, o escaladare a crizei nucleare și o eventuală decizie de a renunța la energia atomică ar putea pune o presiune foarte puternică pe prețul combustibililor.

 

După ce s-a confruntat cu o lungă perioadă de deflație, luna aprilie a acestui an a adus o inflație anuală de 0,6%, din păcate pe fondul creșterii prețului la energie ca urmare a creșterii importurilor.

 

Agențiile de rating amenință Japonia cu tăierea ratingului suveran. Asta pentru că Japonia are o datorie publică de 228%, în mare partă deținută de japonezi, care este de așteptat să crească în efortul de reconstrucție.Mai mult, presiunile pe termen scurt asupra deficitului bugetar trebuie să fie ținute în frâu.

 

China – expansiunea creditului, inflaţie, bulă imobiliară, aterizarea forțată

 

“Miracolul chinez”, “locomotiva economiei globale”, “salvatorul economiei mondiale”, sunt doar câteva dintre superlativele atribuite celei de-a doua economii a lumii.

 

Însă, după creșteri economice cu o medie de 10% pe an în ultimul deceniu, economia Chinei ar putea să aterizeze forțat.

 

Cu economia au crescut și creditul și masa monetară. În 2010, băncile au acordat împrumuturi noi de 8 mii de miliarde de yuani (1.236 miliarde dolari), iar în 2009 de 10 mii de miliarde (1.545 miliarde dolari). Masa monetară M2 a crescut cu 450% în ultimii 10 ani și a ajuns să depășească de 2,6 ori PIB, în timp ce procentul obișnuit pentru țările emergente este de 1-1,5%. Mai mult, pentru că are un excedent comercial mare cu SUA și nu are o monedă liber convertibilă, chinezii mai trebuie să tipărească și în contrapartidă. Asta adaugă câteva mii de miliarde de yuani la masa monetară în fiecare an, pentru fiecare dolar intrat în rezervă.

 

Asta ne duce la punctul următor. China se confruntă cu presiuni inflaționiste majore. Inflația anuală în China a ajuns la 5,5%, cel mai ridicat nivel din ultimele 34 de luni și se pregătește să ajungă la 6%. Doar prețurile la mâncare au crescut cu 11,7%. Oficialii chinezi încearcă să rezolve problema prin frânarea creditului. Din octombrie anul trecut, Banca centrală a Chinei a ridicat rezervele minime oligatorii în șase pași de la 17% la 21,5%.

 

De asemenea, dobânzile la credite au fost ridicate de la 5,56% la 6,31%. Inflația este o problemă spinoasă pentru chinezi pentru că lovește din plin populația săracă a țării, care are venituri disponibile foarte mici. Dobânzile la depozite sunt în continuare cu mult sub inflație la 3,25%, după ce anul trecut au stat la 1,3%.

 

Cei care au avut mai mulți bani și-au permis să investească în marele balon imobiliar chinezesc, unde randamentele anuale ajungeau la 55% în 2009, cu mult peste ceea ce poate să obțină industria, spre exemplu. Marele producător de PC-uri Lenovo a obținut peste 60% din profituri din investiții imobiliare în acel an și doar 40% din producția de computere.

 

De altfel, aceasta pare să fie și marea problemă a Chinei pe termen scurt. Prețurile la activele imobiliare au ajuns atât de sus încât se construiesc orașe întregi care nu sunt locuite pentru că nimeni nu își permită să locuiască în ele, în timp ce în marile orașe muncitorii migranți stau și câte 16 în camere minuscule. În absența cifrelor oficiale, unele estimări arată că între 50 și 70%din locuințele vândute în perioada 2007-2010 au fost cumpărate de speculatori și acum stau goale.

 

Cu toții am auzit despre marile investiții chineze în infrastructură. China a făcut progrese enorme în dezvoltarea acestui domeniu esențial pentru o țară ce se vrea modernă: autostrăzi, căi ferate de mare viteză. Însă, problema este că cele mai multe investiții nu sunt rentabile. Unele autostrăzi nu sunt circulate deloc, în timp ce pe unele linii circulă trenuri goale. Roubini spune că investițiile au ajuns să constituie 50% din PIB, și că trecutul a demonstrat că, la o cifră atât de ridicată, asta duce la o aterizare forțată, pe care economistul o vede în 2013. Adică mult mai devreme decât vor lovi alte două probleme imense ale Chinei: îmbătrânirea populației și epuizarea rezervelor de apă.

 

 

 

Contextul economic și fiscal actual este unul potrivit pentru o “furtună perfectă” și, la trei ani de la declanșarea crizei financiare, lumea e în fața unui nou dezastru.

 

 

Rate this post
Share and Enjoy:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • Google Buzz
  • LinkedIn
  • MySpace

 Leave a Reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

(required)

(required)