Jun 262011
 

 

Multe afaceri au pornit dintr-o greşeală. O parte au dat greş, dar şi mai multe au adus inventatorilor miliarde. Un top realizat debusinesspundit.com.

 

Un băieţel de 11 ani, inventatorul acadelei de îngheţat

 

La doar 11 ani, americanul Frank Epperson, a creat fără să ştie acadeaua de îngheţată. Într-o noapte geroasă a anului 1905, copilul a lăsat pe veranda casei sale un pahar în care era o amestecătură de bicarbonat de sodiu şi apă plus un băţ. Aceasta a fost descoperirea. De abia după 18 ani însă a început să producă îngheţata pe care o vindea în cadrul propriului stand de limonadă. Iniţial, a botezat produsul Eppsicles. Corporaţia şi brandul „Popsicle” a luat fiinţă în 1924 când Epperson îşi patentase deja invenţia astfel că, un an mai târziu, i-a fost uşor să găsească un cumpărător. În 1928 Epperson ajunsese să încaserze drepturi de autor în valoare de 60 de milioane de dolari iar în 1983, anul morţii sale, Unilever a plătit 155 de milioane de dolari pentru a cumpăra brandul Popsicle de la Empire of carolina Inc.

 

Povestea super glue

 

Lipiciul minune îşi leagă numele de chimistul american Harry Coover şi de echipa sa de la Eastman Kodak. Aceştia încercau să realizeze cătări (piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei) din plastic transparent pentru mitraliere folosind un material ce s-a dovedit a fi extrem de adeziv:cianoacrilatul.

Proiectul a fost abandonat rapid, pentru că totul devenise foarte lipicios. Ideea efectului pe care îl avea compusului chimic asupra altor obiecte a rămas însă, materializându-se într-un produs comercial: super-lipiciul. Ulterior, echipa lui Coover a realizat alte 320 de produse noi făcând astfel vânzări de 2,5 miliarde de dolari. În 1980, invenţia a fost vândută către compania National Starch dar Coover a continuat să găsească noi utilizări lipiciului minune, transfărmându-l chiar într-un soi de medicament. Spre exemplu, răniţii Războiului din Vietnam erau trataţi cu aerosoli cu cianocrilaţi iar la ora actuală compuşii se folosesc în spitalele din întreaga lume în intervenţiile chirurgicale pentru a stopa sângerările.

 

De la malarie la primul colorant sintetic

 

Chimistul britanic Henry Perkin avea doar 18 ani când s-a apucat să caute compuşi pentru un medicament care să trateze malaria. Nu a avut noroc să îi salveze pe bolnavi dar a făcut în schimb, o descoperire de care regina Victoria a Marii Britaniei a fost foarte încântată: primul colorant sintetic. A patentat imediat descoperirea şi un an mai tâziu, în 1857, a creat prima fabrică de coloranţi artificiali, Greenford Green, pe care a amplasat-o în apropiere de Londra. Produsul şi-a găsit adepţi foarte repede, popularitatea sa culminând în 1862 când regina Victoria a purtat la Expoziţia Regală un şal de mătase colorat în mov. Până la finele anilor 60, oamenii îşi pierduse din interesul pentru noua vopsea dar Perkin făcuse deja avere. În urma vânzării fabricii de lângă Londra, chimistul a primit atâţia bani cât să trăiască toată viaţa retras în casa sa-laborator unde a continua să facă tot felul de cercetări.

 

Cum s-a inventat teflonul

 

În 1938, cercetătorul american Roz Plunkett lucra pentru Dupont şi făcea experimente cu gaze şi freon refrigerant. Neatenţia l-a făcut să lase în laboratorul său, peste noapte, o mostră descoperită astfel că, de dimineaţă, a găsit în schimb o ceară albicioasă. Mostra îngheţase. Din fericire, cercetătorul nu a aruncat totul la gunoi. În schimb, a început testările în speranţa că va găsi ceva interesant şi util la descoperirea sa neaşteptată. Până în 1945, americanul îşi transformase deja invenţia în marcă comercială, sub numele de „teflon” iar managementul Dupont îi găsise deja o serie de întrebuinţări convingându-i pe americani să cumpere. Teflonul şi-a găsit loc în casele oamenilor, fie ca ustensilă în bucătărie , fie ca izolaţie pentru diverse cabluri aducând companiei Dupont miliarde de dolari. Plunkett, în schimb, a fost numit direct de operaţiuni pentru produsele din freon şi a rămas alături de companie, până la pensionare.

 

Povestea plasticului

 

Chimistul belgian Leo Baekeland căuta în 1907 soluţia pentru realizarea unui material care să protejeze lemnul şi să izoleze cablurile electrice, unul mai bun şi mai ieftin decât ce exista la ora respectivă pe piaţă. Încercările lui au fost zadarnice dar ghinionul s-a transformat într-o descoperire ce urma să îi aducă în conturi milioane de dolari. Cercetările sale au dus la descoperirea polimeruluiBakelite sau altfel spus plasticul. Ce făcuse de fapt Baekeland? Tocmai când credea că este pe punctul de a găsi calea către o mai bună protecţie a lemnului, chimistul a încălzit vechiul material într-o oală sub presiune rezultând plasticul. Trei ani mai târziu, belgianul a pus bazele General Bakelite, o companie care producea plastic. Recenta descoperire a fost marketată ca fiind „materialul a mii de utilizatori” şi a generat imediat după lansarea pe piaţă o serie de imitaţii. De altfel, academicienii de la acea vreme susţineau că primul care a descoperit plasticul a fost Adolf von Baeyer care „s-a jucat” cu formaldehida şi fenol creând un material cu proprietăţi similare cu ale plasticului, dar pe care l-a aruncat la gunoi. În ciuda acestui lucru, Baekeland adevenit şi mai bogat prin vânzarea companiei sale către Union Carbide, în 1939. Situaţia sa materială era oricum foarte bună pentru că de numele său se leagă şi „Velox”o tehnică de prelucrare a hărtiei pentru fotografiat, de pe urma căreia încasase 1 milion de dolari.

 

Petrolistul care a inventat vaselina

 

Robert Chesebrough lucra în 1859 în Pennsylvania în industria petrolului. Intenţiona să facă bani de pe urma aurului negru dar norocul i-a surâs în alt mod. Muncitorii săi i-au arătat o substanţă botezată de aceştia “bagheta de ceară” şi pe care o foloseau pentru a-şi trata rănile şi arsurile. Interesat de efectele tămăduitoare ale substanţei, chimistul a luat o baghetă acasă şi a început să o studieze. Nu a durat mult până când a reuşit să extragă din ceară un fel de jeleu, adică vaselina. Antreprenor din fire, Chesebrough a început să-şi vîndă noul produs, astfel că, la finele anilor 80, ajunsese să comercializeze un borcan de vaselină pe minut. Au urmat extinderi pe pieţele din Marea Britanie, Spania şi Franţa afacerea ajungând la momentul preluării de către gigantul Unilever, în 1987, la peste 75 de milioane de dolari.

 

Ideea divină a post-it-ului

 

Cine şi-ar fi imaginat că post-it-ul, utila hârtiuţă din birourile tuturor, ar fi o mare invenţie a unui om de ştiinţă. Dar iată că fost. Într-o duminică a anului 1973, pe când interpreta o melodie la biserică, americanului Arthur Fry i-a venit mareaţa idee. Totul a pornit de la faptul că semnul de carte pe care îl folosea se încăpăţâna să cadă, astfel că inventatorul pierdea mereu pagina la care se afla. ”Dacă l-as putea lipi de hârtie, ar fi cel mai bun semn de carte”, s-a gândit atunci omul de ştiinţă care participase de curând la un seminar ţinut de Spencer Silver, un alt inventator aflat la pensie. Silver descoperise un tip de adesiv necunoscut până atunci dar nu ştia cum să îl vândă pe piaţă. Nu a durat mult până ce Fry a pus cap la cap cele două gânduri ale sale, rezultatul fiind post-it-ul. Din cauza reticenţei managementului companiei, au mai trecut însă 7 ani până ce ideea omului de ştiinţă s-a materializat într-o lansare de produs.Acum, la nivel global, se vând 6 miliarde de post-it-uri pe zi.

 

De la o pastă de curăţat, la plastilină

 

Play Doh nu a fost dintotdeauna un brand de plastilină. În urmă cu 22 de ani, era o pastă de curăţat tapetul. Radicala transformare este ideea americanuluiJoe McVicker, un angajat al companiei Kutol, care producea substanţa de consistenţa unui aluat. Cumnata acestuia luase o mostră a produsului la grădiniţa unde lucra, iar copiii care văzuseră pasta înnebuniseră de bucurie. McVicker a sesizat imediat oportunitatea de business, a adăugat coloranţi şi aromă de migdale la pasta de curăţat şi s-a apucat să vândă produsul. Curând a înfiinţat şi o companie, Rainbow Crafts, care funcţiona ca subsidiară a Kutol şi care, în scurt timp de la lansare, a ajuns să vândă mult mai bine faţă de societatea mamă. Spre exemplu, în vreme ce o cutie de pastă de curăţat tapet se comercializa cu 34 de cenţi, plastilina Play Doh era 1,50 de dolari cutia. Astfel, în doar patru ani, Play Doh a propulsat afacerile Kutol de la 100.000 de dolari în 1954 la 3 milioane de dolari în 1958. În 1960, Mc Vicker şi-a patentat invenţia şi s-a despărţit de Kutol iar în 1964 a vândut afacerea lui General Mills pentru 3 milioane de dolari.

 

Cuptorul cu microunde, o invenţie a războiului

 

Inginerul american Percy Spencer “ se juca” cu un echipament folosit la detectarea planurilor inamice în cel de-al doilea război mondial, atunci cînd microundele transmise de radar au topit o bomboană din buzunarul său. Observând “minunea”, Spencer a încercat microundele şi la prepararea floricelelor de porumb sau a ouălor. Şi a mers. La sfârşitul anilor 40, inginerul şi-a patentat invenţia iar produsul a ieşit pe piaţă bucurându-se de un real suces, deşi erau destul de scump.

 

Cum s-au inventat ariciul

 

O simplă plimbare în mediul rural l-a transformat pe George de Mestral dintr-un simplu inginer, într-un inventator. Pe măsură ce călătorea , suedezul a constatat cât de greu este să îţi scoţi din haine ciulinii. Curios din fire, Mestrel a pus un scaiete la microscop, aflând astfel motivul pentru care planta se agaţă atât de uşor: este o adunătură de mii de cârlige minuscule. De aici şi ideea de a realiza o noua metodă de închidere pentru haine: ariciul. Zece ani mai târziu a apărutn Velco, o marcă înregistrată ce definește procedeul de prindere rapidă a unei suprafețe de nylon cu o suprafață scămoșată, sau altfel spus ariciul. Sistemul a devenit popular în anii 70 când astronauţii NASA au început să îl folosească pentru costumele spaţiale.  Ulterior, Mestrel vindea în jur de 60 de milioane de metri de Velco pe an. Vânzarea companiei sale i-a adus bani cât să trăiască bine 30 de ani

 

Rate this post
Share and Enjoy:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • Google Buzz
  • LinkedIn
  • MySpace

 Leave a Reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

(required)

(required)